De ce nu avem încă roboţi cu care să putem purta o conversaţie?

Nu ne înţelegeţi greşit. Nu ne referim la acei boţi de chat care pot să răspundă inteligent la anumite întrebări şi pot chiar să reţină câte ceva despre persoana cu care discută. Chiar şi pentru o astfel de entitate virtuală simplă este necesară o putere de calcul imensă. Vorbim despre roboţi care pot înţelege o propoziţie în context sau nu, care pot recunoaşte din tonul vocii la ce sens al unui cuvânt polisemantic ne referim. Un articol din The New Yorker, semnat de John Seabrock, încearcă să ne mai tempereze visele după Bicentannial Man şi A. I. afirmând că suntem încă foarte departe de acel stadiu al erei robotice.

Ca unul care am avut lucrarea de licenţă în domeniul prelucrării limbajului natural, nu sunt deloc mirat de această concluzie. Cunosc o parte din dificultăţile pe care le întâmpină cei care doresc să implementeze regulile gramaticale într-o aplicaţie care să poată recunoaşte sintactic toate cuvintele dintr-o propoziţie. Limba română este un exemplu de caz dificil în acest sens. Iar această implementare este doar unul din paşii în direcţia creării unui robot cu care să se poată conversa.

Vom încerca să prezentăm pas cu pas argumentele lui John Seabrock şi pe ce se bazează el atunci când spune că prima maşină vorbitoare inteligentă este încă foarte departe. Aspectele analizate sunt foarte complexe şi numărul de experţi citaţi vine să întărească veridicitatea concluziei. Este un fapt cunoscut că avem sisteme de reproducere a vocii umane datează din secolul 18. Maşina vorbitoare a lui Wolfgang von Kempelen era în stare să reproducă mecanic fraze întregi în engleză, franceză, italiană şi germană. Ea era rezultatul unui studiu asupra relaţiei dintre tractul vocal şi limba vorbită, studiu care a durat aproape 20 de ani. În ciuda existenţei la ora actuală a unor sintetizatoare de voce extrem de complexe, care pot transmite chiar şi emoţiile umane, nu există nicio maşină în stare să înveţe şi să aplice regulile gramaticale pentru susţinerea unei conversaţii.

O altă problemă semnificativă cu care se confruntă cercetătorii din domeniul procesării limbajului natural este puterea de procesare necesară recunoaşterii şi interpretării sunetelor recepţionate. Urechea umană este atât de fină încât poate pe loc să distingă nuanţele vocii, iar creierul face imediat o legătură între cuvinte şi modul în care au fost spuse. În articol se menţionează că o persoană poate să spună dacă o cafea este rece sau fierbinte doar ascultând sunetul făcut atunci când este turnată în ceaşcă.

Conform lui Robert Schank, construirea unei inteligenţe artificiale cu conştiinţă proprie, capabilă nu doar să memoreze, ci şi să înveţe este aproape imposibil de realizat. El este un progamator şi filozof care şi-a dedicat cariera acestui scop şi la ora actuală este foarte sceptic în privinţa şanselor de realizare. Din perspectiva lui, realizarea unei conversaţii aleatorii şi complexitatea limbajului în general depăşesc cu mult capacităţile actuale ale oamenilor de ştiinţă. Oarecum legată de acest fapt este şi concluzia lui Steven Pinkner, un cercetător din domeniul ştiinţelor cognitive de la Universitatea Harvard. El susţine că limbajul natural se bazează pe cunoştinţele unei persoane, cunoştinţe cu care este extraordinar de greu să înzestrezi un calculator.