Dacă vrei să comunici ai nevoie de IT&C, vrei să faci o poză ai nevoie de IT&C, vrei să asculţi muzică, cel mai probabil că iei legătură cu lumea calculatoarelor. Unul dintre cele mai comune şi mai banale echipamente ale IT&C-ului este memoria externă. Probabil că mulţi aţi auzit de ea şi chiar deţineţi una: în telefon, în camera foto, poate şi în cea video etc.
La baza memoriilor externe stă tip-ul de stocare flash, adică acela care păstrează informaţia chiar şi când nu este alimentat cu electricitate. Iar acesta este principalul lor avantaj. Principalul dezavantaj îl constituie numărul tot mai mare de metode de împachetare a memoriilor flash. În momentul de faţă există foarte multe modele de memorii externe, cu zecile, care, deşi fac acelaşi lucru, fizic arată diferit şi astfel nu sunt compatibile. Din multitudinea de memorii externe, cam cinci sunt folosite la scară largă: Compact Flash (CF), Secure Digital (SD), Memory Stick (MS), eXtreme Digital (xD) şi cele pe USB.
Cam multe într-adevăr
Odată cu apariţia chip-urilor de memorie flash, mulţi producători, fie au adoptat un standard, fie au creat unul propriu. Dacă punem la socoteală că un tip de memorie poate exista şi în 3-4 variante, în funcţie de dimensiunile sale, deja ne dăm seama de ce există cititoare de memorii 50-în-1, sau chiar mai „avansate”.
Indiferent de câte modele există, toate au caracteristici comune, iar una dintre ele este viteza de transfer măsurată la fel ca la CD-uri, în multipli de X (150KB/s). Printre cele mai rapide memorii sunt cele CF, care ajung şi la 300x, adică la o viteză maximă teoretică de 45 MB/s. Memoriile Compact Flash sunt primele apărute, fapt întâmplat în 1994, fiind astfel şi cel mai longeviv. A rezistat în timp datorită utilizării lor în camerele foto profesionale, fapt de care nu s-a bucurat şi cel de-al doilea standard apărut, Smart Media, deja dispărut de pe piaţă.
Cel mai răspândit tip de memorie este Secure Digital, acesta fiind adoptat de mulţi producători de camere foto, telefoane mobile şi alte echipamente multimedia. Originile le are în standardul MMC, cu care SD-ul este compatibil. Recent a fost lansat standardul SDHC, urmaşul mult mai rapid al SD-urilor. Datorită miniaturizării echipamentelor, şi în special al telefoanelor, au apărut versiuni mai mici ale standardului: miniSD şi microSD.
Sony a ales să îşi producă propriul standard şi aşa a apărut Memory Stick, existent în foarte multe variante: MS, MS Pro, MS Pro Duo, MS micro (M2). Sunt printre cele mai scumpe memorii, dar sunt recunoscute ca fiind şi cele mai fiabile. Alte companii s-au unit pentru crearea unui standard, aşa cum este cazul Olympus şi Fuji cu al lor xD. Deşi nu sunt prea răspândite, memoriile xD sunt folosite în camerele foto produse de companiile suţinătoare.
Despre memoriile USB sunt puţine de spus căci toţi producătorii se supun unui singur standard de conectare cu PC-ul. Ele pot fi considerate înlocuitoarele floppy disk-urilor, fiind cele mai folosite la transferul de informaţii de pe un calculator pe altul.
Ce ne rezervă viitorul?
Pai, viitorul se pare că va fi mai blând, iar când ne vom schimba telefonul nu va mai fi nevoie să trecem şi la alt tip de memorie. Poate că s-au plictisit şi producătorii de exitenţa mai multor standarde, sau poate că au ajuns la concluzia că tot ei sunt cei care pierd, cert este că se lucrează la un nou tip de memorie, comun de data aceasta: Universal Flash Memory.
Nume grele colaborează la standardul aşteptat pe piaţă la începutul lui 2009, precum: Nokia, Sony Ericsson şi Samsung. Alături de ei mai participă diverşi producători: Micron, STM sau Texas Instruments. Ideea este simplă, crearea unui tip de memorie externă comună, compatibilă cu toate echipamentele portabile, care să înlăture necesitatea adaptoarelor şi cititoarelor diverse.
Noi ce putem spune: era şi timpul? Să sperăm că Universal Flash Memory va fi o încercare reuşită de a unifica mai multe standarde, şi că nu se va întâmpla ca în cazul discuţiilor dintre susţinătorii Blu-ray şi HD-DVD, sortite eşecului.