Maşinile, aşa cum le ştim în prezent, sunt pe cale să se schimbe semnificativ în perioada următoare, popularizarea motoarelor electrice şi sistemelor de asistenţă la condus fiind din ce în ce mai populare. Multe maşini de top au acum posibilitatea de a se parca singure sau chiar conduce singure pe numite porţiuni de drum, însă tehnologii similare au existat încă de când au apărut primele maşini, chiar dacă acestea nu au „prins” atât de mult la public.
Un clip video filmat în 1933 prezintă o soluţie ingenioasă a unui inventator american, care dorea să ofere o soluţie mult mai simplă pentru parcarea laterală, fiind necesar mult mai puţin spaţiu pentru parcare, mai puţine manevre şi mai puţin timp irosit. Sistemul presupunea instalarea celei de-a cincea roţi în spatele maşinii, unde tradiţional la vremea respectivă erau poziţionate roţile de rezervă.
Aceasta cobora automat la apăsarea unui buton şi făcea contact cu asfaltul, ridicând astfel partea din spate a maşinii. Apoi, şoferul avea la dispoziţie controlul acestei roţi, putând mişca spatele maşinii în stânga şi în dreapta. Practic, pentru a putea parca folosind acest sistem, era necesar doar spaţiu fix cât lungimea maşinii, fără prea mult spaţiu în faţă şi în spate, asemeni parcării laterale tradiţionale. Totodată, sistemul putea fi folosit pentru a ieşi din parcare, dar şi pentru întoarcerea maşinii la 180 de grade rapid.
Din păcate, acest sistem nu a fost niciodată adoptat la scară largă şi nici nu a fost singurul sau ultimul de acest gen care a fost inventat în acea perioadă. În Paris, în 1927, un alt inventator a prezentat un concept similar, în care roţile din faţă puteau fi întoarse la 90 de grade, pentru a putea roti maşina într-un arc de cerc. Şi această tehnologie putea fi folosită pentru a uşura procesul de parcare, dar şi pentru întoarcerea rapidă a maşinii.
Conceptul francez însă era mult mai complex din punct de vedere mecanic şi scădea stabilitatea maşinii pe şosea, întrucât roţile din faţă nu mai erau fixate la fel de bine.