Inventat în anul 1954 de compania IBM, hard disk-ul este una dintre puținele componente PC care s-a păstrat la începuturile erei computerelor și până în prezent, primind pe parcurs îmbunătățiri care i-au sporit performanțele de mii de ori, iar asta fără ca principiul său de funcţionare să fie schimbat în mod fundamental.
Descris cât mai pe scurt, hard disk-ul este un dispozitiv mecanic ce foloseşte ca mediu de stocare unul sau mai multe discuri rotative acţionate de un motor electric. Informaţiile sunt depozitate pe aceste discuri folosind mai multe capete de scriere/citire fixate la capătul unui braţ mobil, repoziționat pe suprafaţa discului ori de câte ori PC-ul solicită operațiuni de accesare sau scriere de date.
Dacă viteza de transfer a hard disk-urilor este în prezent suficient de mare pentru a nu pune probleme la transferul fişierelor de dimensiuni mari (muzică MP3, poze, filme), timpul de acces încă măsurat în milisecunde rămâne o limitare serioasă pentru aplicațiile moderne, de care ne lovim oricând încercăm să pornim o aplicaţie sau să transferăm mai multe fişiere simultan. Deși este atât de rapid încât mişcările sale se resimt ca un zornăit sâcâitor ce reverberează prin carcasa PC-ului, braţul mobil al hard disk-ului este totuşi constrâns de legile fizicii, cererile succesive pentru accesarea de fişiere cumulându-se sub forma unor timpi de aşteptare. Până când aceste cereri de date sunt soluționate de hard disk, întreg PC-ul stă efectiv degeaba, performanțele resimțite având mult de suferit.
Având ca mediu de stocare chip-uri de memorie NAND Flash gestionate cu ajutorul unui procesor dedicat, dispozitivele SSD au un principiu de funcţionare fundamental diferit de clasicul hard disk. Total lipsite de piese care se învârt sau oscilează sub acţiunea unui câmp electromagnetic, SSD-urile îşi văd performanţele limitate doar de calitatea chip-urilor de memorie şi viteza controller-ului dedicat. Astfel, SSD-urile pot fi de sute sau chiar mii de ori mai rapide în privinţa timpilor de acces la date. Simultan vitezele de transfer net superioare mai sunt limitate doar interfața folosită pentru conectarea la PC, introducerea standardului PCI-E 4.0 eliminând însă în bună măsură și acest obstacol.
Totuși, un alt dezavantaj s-a perpetuat până în prezzent: costul per GB al spaţiului de stocare. Deşi se pot lăuda cu funcţionare complet silenţioasă, consum de energie neglijabil şi fiabilitate superioară unui hard disk, SSD-urile sunt dezavantajate de costul relativ mare al chip-urilor de memorie NAND flash, producătorii fiind nevoiţi să limiteze capacitatea de stocare oferită pentru a nu duce preţurile la valori exorbitante.
Comparate cu platanele magnetice ale unui hard disk, care pot fi citite/scrise doar în mod liniar, poziţionând capetele de citire/scrierii deasupra unei zone fizice de pe disc, chip-urile de memorie NAND permit adresarea directă a oricărui bloc de date, poziţionarea fizică în cadrul chip-ului de siliciu neavând nicio relevanță. Mai mult, microprocesorul dedicat poate interpune și accesa simultan mai multe chip-uri de memorie flash, crescând vitezele de transfer cu consecințe minime asupra timpilor de acces. Astfel, deşi capacitatea de stocare lasă de dorit în unele cazuri, chiar şi un SSD din gama inferioară de preţuri poate reduce considerabil timpii de aşteptare la pornirea aplicaţiilor şi încărcarea sistemului de operare.
Din păcate, tehnologiile actuale încă nu permit renunțarea completă la clasicul HDD decât plătind o sumă considerabilă pentru SSD Intel 660p Series 2TB PCI Express 3.0 x4 M.2 2280. În schimb, o soluție de compromis poate fi limitarea bugetului rezervat pentru SSD și folosirea diferenței de bani pentru achiziționarea unui SSD încăpător.
Spre exemplu, cu aproximativ 500 Lei (prețul unui SSD de 1TB) poți cumpăra un SSD de 256GB + HDD de 2TB, acoperind atât nevoia de performanță dar și cea pentru capacitate de stocare.