Kentsfield: cele patru nuclee de la Intel

Pentru a explica tehnologia din spatele Kentsfield este aproape suficient a analiza nucleul Conroe care stă la baza lui.

La prezentarea arhitecturii Core 2, Intel a pus accentul pe tehnologiile încorporate de aceasta, cele mai importante, în număr de cinci, fiind: Intel Advanced Smart Cache, Intel Advanced Digital Media Boost, Intel Intelligent Power Capability, Intel Smart Memory Access şi Intel Wide Dynamic Execution. Dar, să le luăm pe rând:

• Intel Advanced Smart Cache

Unul dintre marile atuuri ale procesoarelor Core 2 îl reprezintă memoria cache L2 integrată în pastila de siliciu şi care e la comun pentru cele două nuclee. Astfel, fiecare din cele două nuclee poate accesa datele celuilalt fără ca transferul să se facă prin northbridge, fapt ce ar duce la încărcarea inutilă a bus-ului (linii de comunicaţie). De asemenea, un alt aspect pozitiv îl reprezintă alocarea dinamică a cantităţii de memorie cache L2 celor două nuclee în funcţie de necesarul fiecăruia.

• Intel Advanced Digital Media Boost

Încă de pe vremea apariţiei procesorului Pentium, atât Intel cât şi AMD au început să integreze în procesoarele lor instrucţiuni speciale de prelucrare a materialului multimedia. Acestea ajută la procesarea mult mai rapidă a datelor video şi audio. S-a ajuns astfel ca Core 2 să integreze un lung şiri de instrucţiuni predefinite: MMX, SSE, SSE2, SSE3, SSE4, ultimul fiind introdus odată cu noua arhitectură. Alături de utilizarea a celei de-a patra versiuni SSE s-a optimizat şi modalitatea de prelucrare a datelor folosind aceşti algoritmi predefiniţi, dublându-se practic viteza de execuţie faţă de generaţia precedentă de procesoare.

• Intel Intelligent Power Capability

Practic cu această tehnologie s-a intervenit asupra consumului de curent al procesoarelor şi implicit al cantităţii de căldură degajate, altă problemă cu care s-a confruntat Intel la seria Pentium D. Astfel, Core 2 este capabil de a-şi reduce frecvenţa în momentele când capacitatea sa de procesare nu este folosită la maxim şi, mai mult, îşi poate chiar dezactiva anumite părţi care nu sunt folosite la un moment dat.

• Intel Smart Memory Access

Un mare neajuns al gamei Pentium D a fost dependenţa prea mare de RAM-ul sistemului, lăţimea de bandă a acesteia fiind insuficientă în multe cazuri, procesorul având în acest caz timpi morţi până când datele cerute ajung efectiv la el. Intel a rezolvat problema nu prin mărirea lăţimii de bandă a memoriei cu placa de bază (cu northbridge-ul ca să fiu mai exact), ci prin optimizarea transferului de date şi prin scăderea timpilor de acces a datelor. Algoritmi speciali de predicţie transferă date din RAM în cache-ul L2 înainte ca procesorul să aibă nevoie de ele facilitând astfel accesul mai rapid la informaţia cerută.

• Intel Wide Dynamic Execution

Tehnologia permite procesorelor Core 2 să execute până la patru instrucţiuni pe fiecare ciclu de tact (2 GHz înseamnă 2 miliarde de cicli) faţă de trei de cât sunt capabile procesorele Pentium D.

Prin alăturarea a două nuclee Core 2, Kentsfield dispune astfel de un total de 582 de milioane de tranzistoare în pastila de siliciu, incluzând aici şi totalul de 8 MB memorie cache L2 împărţiţi în două de data aceasta şi nu la comun pentru cele patru nuclee. În acelaşi timp s-a dublat şi cantitatea de caldură degajată de procesoare (specificată de Intel) la 130 W în cazul modelului Core 2 Extreme Quad-core QX6700.

Aş putea spune că un mare neajuns al generaţiei actuale quad core de la Intel îl reprezintă modalitatea de comunicare între cele două pastile Conroe efectuată exclusiv prin intermediul northbridge-ului încărcând astfel canalele de comunicaţie cu acesta, dar şi cu RAM-ul. Nu putem vorbi astfel de o platformă quad core pură ci mai degrabă de una „double dual core”.