Recenzie „Sound of Metal”: Sunetul, actorul principal

„Sound of Metal”, noua producție Amazon Prime, spune povestea lui Ruben (Riz Ahmed), un toboșar și fost dependent de heroină care intră în cădere liberă după ce își pierde auzul. Este un studiu dulce-amar al personajului, cu prestații emoționante și realizări tehnice la fel de impresionante.

Darius Marder debutează ca regizor, adaptând povestea neterminată a docuficțiunii „Metalhead” a lui Derek Cianfrance, în care bateristul unui duo de heavy metal își distruge timpanele și trebuie să învețe să se adapteze la o lume a tăcerii.

Marder a lucrat, de asemenea, în trecut la scenariul filmului „The Place Beyond the Pines”, regizat de Cianfrance. Cei doi își cunoșteau abilitățile creative, drept urmare Cianfrance i-a cerut „binecuvântarea” lui Marder ca să scrie scenariul noului film.

Riz Ahmed întruchipează perfect personajul tulburat al lui Ruben Stone, iar alături de Olivia Cook, în rolul iubitei sale Lou, aduc o dinamică și o chimie care te va trece prin toate etapele durerii. De altfel, Ahmed a trecut printr-o transformare completă în decursul a șase luni, învățând limbajul semnelor și să cânte la tobe.

Citește și: Recenzie „The Beast” (La Belva): Un thriller care nu zâmbește

Sunetul este ceea ce face ca filmul „Sound of Metal” să fie unic. O sarcină care i-a revenit designerul de sunet Nicolas Becker, reușind să creeze o atmosferă sonoră unică până în acest moment. Deși are alte lucrări excepționale („Arrival”, „Gravity”), „Sound of Metal” este până acum magnus opusul său.

Filmul nu se bazează doar pe sunet. Cinematografia și imaginea sunt la fel de impresionante, la cârmă cărora stă Daniël Bouquet. Cadrele se combină cu lumina caldă și efectele ușor tremurate ale camerei ținute în mână. Astfel te aduce și mai aproape de personaje, pe care ajungem să le cunoaștem intim.

De altfel, „Sound of Metal” este personal pentru Darius Marder și fratele său (Abraham Marder), cel cu care a adaptat povestea lui Derek Cianfrance, datorită bunicii lor care și-a pierdut auzul. Fiind pasionată de cinematografie, femeia nu a mai putut experimenta filmele cu aceeași plăcere.

Desi începe alert, ritmul încetinește iar „bătăile pe minut” se sincronizează cu transformarea personajelor. Cu toate acestea, „Sound of Metal” își înfige adânc colții din primul moment și te lovește din plin cu toată forța decibelilor.

Suntem lăsați în liniște deplină

„Sound of Metal” începe haotic și tranziționează într-un ton asurzitor de frecvență joasă. Primul lucru pe care îl auzi este sunetul distorsionat, amenințător, al unei chitare electrice. Ruben este așezat la baterie, aproape pregătit de luptă, dar calm și adunat. Te atrage puternic în scenă doar cu prezența, până în punctul în care începi să ții ritmul cu el.

Volumul este asurzitor și te întâmpină cu un blend de noise și drone metal, violent și cu puțină considerație pentru timpanele tale. Dar cu mult suflet în spatele instrumentelor și la fel de multă emoție în sunet.

Backgammon (destul de ciudat, există o formație care poartă acest nume, însă este doar o coincidență) este aliasul sub care interpretează Lou și Ruben.

Sunt o trupă, iubiți, cei mai buni prieteni și jumătatea mai bună a celuilalt. Relația lor, cel puțin la început, poate fi descrisă ca un fel de sentiment „liber”, o renaștere a sinelui. Însă, aluziile la fosta lor viață sunt tapetate peste tot și nu ne ia mult timp că să le remarcăm.

Contrastul dintre dimineața lor într-o rulotă dintr-o parcare și rutina sănătoasă a lui Ruben. Tatuajul de pe piept „Please kill me” (referința la Richard Hell) sau semnele de automutilare pe care le poartă Lou. Felul prin care Lou caută un „loc sigur” și este copleșită de teamă și incertitudine. Negarea lui Ruben și „autoizolarea” în care trăiesc hedonist cei doi ies la suprafață în momentele intime pe care le petrecem alaturi de ei.

Uneori arată și se simt ca două piese care se susțin reciproc, care vor cădea dacă cealaltă vă înceta să o mai țină. O relație bazată pe „patimă” și „extaz” și care nu există decât pentru un moment în spațiu-timp.

Iar momentul acela dispare complet când Ruben își pierde auzul. Avem același cadru ca în dimineața anterioară, însă acum lipsește sunetul și din momentul în care Ruben nu mai aude, pentru câteva minute, suntem privați de același simț.

Ruben își neagă complet condiția

Chipul lui Ruben întruchipează groaza pură în momentul în care medicul îi spune că auzul său este aproape complet pierdut. Se află într-o situație în care nu înțelege lumea din jur, iar noi pendulăm intre lumea exterioară și mintea sa, în timp ce încercăm să distingem, prin urechile sale, ce se întâmplă.

Astfel de momente contribuie la starea de confuzie și panica predominantă de pe tot parcursul filmului și care ne însoțește până la final.

Promisiunea unei operații de redare a auzului îi schimbă starea lui Ruben, în ciuda faptului că o astfel de intervenție îl costă câteva zeci de mii de dolari, sumă de care nu dispune. Cu toate acestea, ignoră sfatul medicului de a sta departe de zgomot, își ascunde condiția față de iubita lui și decide să urce pe scenă încă o seară. Împinge pedala la maxim și reușește să-și distrugă complet urechile și mintea, moment în care este nevoit să o confrunte pe Lou.

„Sound of Metal” ne oferă fragmente ale declinului și situației volatile în care se află cuplul, dar în cele din urmă Lou îl convinge să primescă ajutor.

Face cunoștință cu Joe (Paul Raci), un individ calm, care conduce un centru de reabilitare pentru persoanele fară auz, dar și cu trecuturi tumultuoase. Joe, deși fost dependent de alcool, este în antiteză cu Ruben. O persoană care și-a depășit condiția și este condusă doar de elementele pozitive ale vieții.

Din primul moment acesta îi spune lui Ruben: „Suntem aici pentru a repara mintea, nu auzul” și „nu e nimic în neregulă cu tine”.

Raci este însăși crescut de părinți fară auz și nu este de mirare că toate momentele petrecute cu el sunt încărcate de empatie, răbdare și multă greutate. Întruchipează un personaj pe care îl putem simți, din primele momente, foarte personal și pe care l-a sculptat cu multă emoție.

Citește și: Recenzie „The Christmas Chronicles: Part Two”: O nouă aventură de Crăciun

Multe scene încep acompaniate de un ton jos sau ascuțit, întotdeaua mult mai puternic și ajustat progresiv. Cu o astfel de scenă începe prima dimineață a lui Ruben în casa lui Joe.

Cât timp este în mijlocul comunității se întâmplă un lucru interesant cu Ruben. Tranziționează elegant într-o nouă viață, aproape se metamorfozează într-o altă persoană. Individul care nu putea să comunice cu nimeni, care nu renunțase la vocea lui, care nu voia să aprecieze calmul și liniștea, devine un pivot al comunității și începem să îl privim cu alți ochi.

Se adaptează noii sale vieți și începe să înțeleagă ce vrea să îi spună Joe încă de la început: condiția lor nu trebuie schimbată, ci acceptată, căci nu este un handicap. O temă care persistă pe parcursul filmului și ni se reamintește în permanență acest lucru.

O scenă importantă care întărește tema este momentul în care Ruben îi repară lui Joe acoperișul casei, iar acesta îl întreabă ce face. Ruben îi răspunde că „încearcă să repare”, iar Joe îi spune pe un ton ferm: „Nu este nimic de remediat aici”.

Iluzia vieții normale

Este nevoie de foarte puțin ca să ți se schimbe perspectiva. Pentru Ruben doar ideea că Lou este în Paris și muzica lor au fost suficiente că să îl determine să își recupereze viață anterioară. Reușește să fară rost de banii necesari operației, după ce își vinde toate lucrurile, aparatura muzicală și rulota. Este determinat și motivat încă o dată de Lou, dar de data aceasta și-a fabricat singur ideile, iar totul este pus în mișcare de mintea lui. Pentru Ruben ea este ancora, ghidul și calea de scăpare și încă nu poate vedea dincolo de ei doi.

Sobrietatea lui începe cu relația lor, acum patru ani, muzica lor experimentală, ceva în afara sunetului convențional, își înțeleg reciproc nevoile și defectele, dorința de a renunța și cum unul se va răni dacă celălalt face același lucru. Toate aceste lucruri nu sunt jumătăți perfecte ale unei inimi și îți pui întrebarea dacă nu cumva sunt entități simbiotice. Dacă de fapt gâfâie după oxigen și sunt hrăniți cu iluzia vieții.

Pierderea auzului îl face pe Ruben să experimenteze pentru prima dată ce înseamnă să trăiești, însă alege să ignore acest lucru. Și după ce am petrecut mai mult timp în compania sa, tragedia se transformă într-un troc care a meritat. În cele din urmă, păcălește publicul și pe sine prin inabilitatea de a aprecia schimbările pozitive din viața lui.

Povestea este despre acceptare

Decizia lui Ruben îi trădează încrederea și îl dezamăgește pe Joe, iar Paul Raci iese din pielea personajului pentru un discurs emoționant și o lecție morală dureroasă pentru personajul principal.

„Sound of Metal” nu cerșește milă sau empatie, nu face niciun lucru cu forța. În schimb oferă compasiune și îndrumare pentru cei care caută să descopere frumusețea vieții.

Când „suntem” Ruben după operație, sunetul schimbă complet modul în care „vedem” lucrurile prin urechile sale. Ceea ce a fost odată doar un ton jos cu sunete înfundate se transformă în acest zgomot haotic, robotizat și distorsionat.

Ceea ce trebuia să fie locul liniștit, sigur, pe care Ruben ar fi trebuit să-l caute este acum înlocuit de un zgomot format dintr-un cor de voci distorsionate, bătăi ale vântului și obiecte ascuțite zdrobite împreună. Un ton metalic ne însoțește și pendulează de la stanga la dreapta. Ne înspăimântă și dezorientează această imagine a lumii, care subliniază fosta natură agitată, dependentă și disperată a lui Ruben. O natură care începe să îi facă rău.

Citește și: Recenzie „The Life Ahead”: O poveste despre viață dirijată cu căldură de Sophia Loren

Ruben ajunge în Belgia, unde plănuiește să se reîntâlnească cu Lou. Aceasta s-a mutat cu tatăl ei Richard și a început o viață nouă.

Filmul se mișcă acum mult mai lent și după ce Ruben este întâmpinat de tatăl lui Lou, începem să vedem un sentiment de alienare față de lumea din jur, lucru subliniat de cântecului lui Lou alături de tatăl ei.

Putem citi multe din ochii lui Ruben, mai ales când ne întoarcem în „mintea” lui și cântecul frumos și melancolic se transformă într-un sunet metalic ascuțit și îngrozitor.

Se încheie cu Ruben pe o bancă, în Belgia, în bătaia sunetelor de clopot și gălăgia oamenilor din jurul său. O combinație de sunete care te trimit înapoi la deschidere, la concertul Backgammon. Sunete cu tonuri joase, distorsionate, violente, dar de această dată Ruben își dă jos aparatul auditiv și alege să stea în liniște. Nu mai auzim tonul înfundat și rămânem doar cu tăcerea din mintea lui.

Felul în care „Sound of Metal” se joacă cu frecvențele este aproape deranjant, scopul fiind chiar acesta: de a crea un sentiment de neliniște și disconfort. Sound design-ul se folosește de spațialitate și captează fiecare zgomot de fundal. Sunetul pașilor, scârțăitul podelei, zdrăngănitul cheilor, foșnitul frunzelor, toate sunt folosite ca să picteze imaginea auditivă amplă în care ne aflăm. O imagine care ne atrage atenția asupra lucrurilor de care este izolat Ruben. Cele mai banale sunete pe care alegem involuntar să le ignorăm.

De altfel, imaginea oscilează constant între „mintea” lui Ruben și lumea exterioară. Astfel suntem deseori lăsați în „întuneric” alături de personajul principal.

Este unul dintre puținele filme care realizează atât de multe doar cu sunetul. Până în punctul în care dacă ar fi să închizi ochii și să asculți, ai înțelege ce se întâmplă. Te ghidează doar după sunet și uneori simți că nu mai are nevoie de nimic altceva.