De ce nu avem încă roboţi cu care să putem purta o conversaţie?

În anii ’50 şi ’60 au început cercetările în domeniul recunoaşterii limbajului natural, dar nici până acum oamenii de ştiinţă nu au reuşit să implementeze toate modalităţile de comunicare ale cuvântului „da”. S-a demonstrat că adăugarea unui „domnule” sau „doamnă” pot pune în dificultate calculatorul, iar diferitele moduri de pronunţare pot transforma propoziţii declarative în propoziţii interogative.

După ce au descoperit că este greu să faci un calculator să înveţe, cercetătorii au recurs la metoda forţei brute, îndopând efectiv calculatorul cu date, algoritmi de procesare şi excepţii. Aceasta nu este însă o soluţie, aşa cum susţinea, încă din 1969, John Pierce, un cercetător de la Laboratoarele Bell. Construirea unei maşini care poate recunoaşte limbajul natural, dar nu-l poate înţelege, nu are niciun sens.

În vremurile noastre, cercetătorii din domeniul limbajului natural au ajuns la concluzia că accentul ar trebui să fie pus pe recunoaşterea emoţiilor. Se lucrează astfel la algoritmi care să evalueze starea de spirit a vorbitorului. Totuşi, Elizabeth Shriberg, un cercetător de la Universitatea Standford, susţine că este imposibil să se poată compara emoţiile transmise printr-un discurs actoricesc cu cele din realitate. Mânia, spre exemplu, este exprimată cu fluctuaţii graduale în limbajul comun, pe când în teatru ea apare ca o izbucnire.

Legat de această recunoaştere a emoţiilor, una dintre cele mai importante realizări este implementarea unui detector de agresiune. El a fost pus la lucru în diverse locaţii din Europa şi s-a dovedit relativ eficient. Cei de la Sound Intelligence au reuşit reproducerea pe calculator a proceselor din urechea internă. Aceasta a dus la construirea unui dispozitiv capabil să înveţe sunetele create de diverse obiecte şi să le identifice. În oraşul olandez Groningen, dispozitivul a fost amplasat în baruri. Atunci când era detectate conversaţii extrem de agresive, sistemul anunţa automat cea mai apropiată staţie de poliţie.

O serie de alte laboratoare de cercetare s-au îndreptat spre recunoaşterea facială pentru putea detecta emoţiile. Din nefericire, rezultatele au fost dezamăgitoare. Expresiile faciale pot diferi mult de la o persoană la alta. În plus, emoţiile nu au un caracter discret, ci sunt un continuum. Este foarte greu să stabileşti când o stare de spirit se încheie şi când începe alta. Cât despre detectarea emoţiilor din tonul vocii, doar în call center-e s-a făcut simţită nevoia pentru implementarea sistemului.

Concluzia, aşa cum s-a menţionat şi la început, nu este una roză. Apariţia unor roboţi care înţeleagă ce spunem se lasă mult aşteptată. Pentru crearea lor trebuiesc luate în considerare o serie de aspecte filozofice. Se pune spre exemplu problema creării unei conştiinţe a robotului, fără de care el nu ar fi în stare să înveţe. Există la ora actuală entuziaşti, în mod special în ţări precum Japonia, care au creat seturi de legi pentru roboţi, după modelul celor trei legi din povestirile cu roboţi ale lui Isaac Asimov. Chiar dacă este posibil ca Rascals, sistemul de inteligenţă artificială susţinut de un supercomputer, să treacă testul Turing, totuşi el va trebui trimis la culcare ulterior. Puterea de calcul necesară pentru a-l ţine în viaţă este mult mai utilă pentru alte lucruri.