Liftul spaţial sau cum vor japonezii să ajungă în spaţiu

Însă nu toţi sunt entuziasmaţi de ideea unui zbor în spaţiu. Printre aceştia se numără japonezii care preferă să iasă din atmosferă cu liftul. Şi trebuie să recunosc că aş fi recomandat o vizită la psihiatrie celui care mi-ar fi spus că se poate construi un lift de 36.000 de kilometri. În Japonia, însă, această idee a fost luată serios în considerare, în mod special deoarece nu trebuiesc depăşite legile fizicii, ci doar puse la lucru într-un mod cât se poate de eficient.

În principiu, se doreşte legarea unui satelit geostaţionar cu un punct fix de pe Terra prin intermediul unor cabluri foarte rezistente şi foarte uşoare. Pentru a se asigura stabilitatea, este necesară folosirea unei contragreutăţi aflată la o distanţă de 100.000 km faţă de Pământ. Nu trebuie să vă sperie această cifră deoarece ea nu este chiar atât de fantezistă precum pare. Secretul din spatele proiectului îl reprezintă materialul din care vor fi construite cablurile.

Pentru cei care n-au auzit de ele, nanotuburile de carbon sunt structuri microscopice în formă de cilidru formate din atomi de carbon. Printre proprietăţile lor se numără faptul că au lugimea mai mare de un milion de ori decât diametrul. În plus, ele sunt considerate cele mai dure şi mai rigide materiale de pe pământ. Un test realizat în anul 2000 a arătat că un cablu cu secţiunea de 1 mm², format din mai multe straturi de nanotuburi de carbon, poate susţine o greutate de 6300 kg.

Conform calculelor făcute, cablul sau cablurile care vor fi folosite pentru liftul spaţial vor trebui să fie de 180 de ori mai rezistente decât oţelul. În ultimii 5 ani, cercetătorii de la Cambridge au ajuns la o rezistenţă de 100 de ori mai mare, aşa că speranţele în această direcţie sunt cât se poate de întemeiate. Mai mult, acest material special are o conductivitate electrică destul de bună, astfel încât este luată în considerare folosirea energiei electrice pentru acţionarea liftului, într-un mod similar cu cel folosit în cazul trenurilor de mare viteză.

Un alt avantaj major al proiectului este costul relativ redus. Estimările iniţiale vorbesc de mai puţin de 10 miliarde de dolari, o sumă mai mult decât acceptabilă pentru un proiect de o asemenea anvergură şi pe care statul japonez ar putea-o suporta fără probleme. Mai multe agenţii au început deja să lanseze concursuri de design pentru diferitele elemente de construcţie ale liftului spaţial. Se presupune că pentru a fi învinsă gravitaţia va fi necesară de 100 de ori mai puţină energie decât foloseşte o navetă spaţială la lansare.

Pentru noi, oamenii de rând, acest proiect poate reprezenta cea mai ieftină şi mai sigură modalitate de a merge în spaţiu. Nu au fost oferite încă previziuni în legătură cu o posibilă dată de terminare a construcţiei, însă ar putea fi vorba 10-20 de ani sau chiar mai mult. Pentru aceia dintre dumneavoastră care sunt încă sceptici, aflaţi că Japonia va fi în luna noiembrie gazda unei conferinţe internaţionale pe tema liftului spaţial.

Nu cred ca americanii au fost nebuni când s-au dus pe lună, chiar dacă erau la acel moment într-o cursă cu ruşii. Telescopul Hubble nu degeaba a fost lansat pe orbită, în ciuda faptului că pe Pământ erau zeci de universităţii şi observatoare astronomice care l-ar fi putut găzdui.

Spaţiul a reprezentat dintotdeauna o atracţie pentru om şi până acum prea puţini au avut privilegiul să iasă din atmosfera terestră şi să ajungă fie şi doar până la lună.

Omenirea se poate lăuda că reprezentanţi ai ei s-au plimbat cu rover-e pe suprafaţa Lunii, însă din punct de vedere al populării spaţiului extraterestru, cred că cea mai mare realizare de până acum este Staţia Spaţială Internaţională (ISS). Îmi aduc aminte cum în anul 1999, după ce staţia fusese deja parţial asamblată, vizitam pagina dedicată ei de pe site-ul NASA pentru a vedea din animaţia în timp real deasupra cărei zone a Terrei se află. ISS orbitează Pământul la o altitudine de aproximativ 350 km şi datorită vitezei de 27.700 km/h, ea înconjoară planeta de aproape 16 ori într-o singură zi.

Începând cu luna noiembrie a anului 2000, staţia a fost locuită în continuu, la bord fiind la ora actuală membrii Expediţiei 17. Întrebarea care se pune este aceasta: cine poate să ajungă acolo, fie doar şi pentru câteva zile? Răspunsul cred că-l ştim cu toţii şi nu oricine poate să fie astronaut. Totuşi, ISS a creat un precedent, acceptând la bord de-a lungul timpului cinci turişti spaţiali. În aprilie 2001, Dennis Tito a fost primul om care a vizitat ca turist staţia spaţială. Pentru 10 zile el a plătit o sumă ce a depăşit 20 de milioane de dolari.

La un astfel de tarif, este evident faptul că nu sunt mulţi care se înghesuie să prindă un bilet, chiar dacă până în 2009 au fost rezervate toate locurile posibile. Vestea bună este că se poate ajunge în spaţiu şi cu mai puţin de un milion de dolari. Sau cel puţin la o altitudine la care se poate experimenta imponderabilitatea şi la care stelele şi galaxiile se pot observa în toată frumuseţea lor. Programe precum SpaceShipTwo al celor de la Virgin Galactic şi XCOR Linx al companiei XCOR Aerospace sunt în desfăşurare şi primele zboruri comerciale sunt programate pentru sfârşitul anului care vine.