OZN-ul lui Coandă, fascinanta creaţie care a înlemnit America!

„Crede şi nu cerceta” nu este altceva decât un îndemn
la ignoranţă pe care mulţi l-au îmbrăţişat considerând că are de a
face cu credinţa, însă oamenii culţi au ştiut dintotdeauna că
această vorbă veche reprezintă doar un instrument de îndobitocire
şi, în cele din urmă, de subjugare a maselor. Cum altfel am
fi putut învăţa şi evolua, dacă nu prin a cerceta? Aşa au
luat naştere invenţii revoluţionare despre care
anumiţi specimeni susţin chiar şi în zilele noastre că sunt simple
poveşti.

Farfuria zburătoare concepută de Henri
Coandă, denumită tehnic de către inginer „aerodina
lenticulară„, este exemplul perfect de proiect care poate
fi studiat astăzi de oricine, dar care din păcate zace prăfuit
într-un muzeu pe care mulţi îl ocolesc, deşi este amplasat într-una
dintre cele mai vizitate zone de agrement din capitală. Este vorba
despre Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida”, situat în
parcul Carol.

Aşadar, farfuria zburătoare nu este
nici pe departe un proiect secret. Necunoscut, putem spune
că da. Este adevărat că, la vremea la care a fost conceput,
în preajma anului 1930, nu exista şi nici nu s-ar
fi dorit o mediatizare intensă.

Conceptul a luat naştere ca urmare a dorinţei inginerului de
realiza un aparat de zbor sigur şi
ieftin, fără piese care să se poată desprinde. El şi-a
imaginat un sistem de propulsie bazat pe efectul
Coandă, fenomen fizic întâlnit pentru prima dată în
1910, când lucra la realizarea primului avion cu reacţie
din istorie – Coandă 1910.

În 1932, primul prototip de aerodină
lenticulară a zburat experimental la Paris. Aparatul,
cuplat la reţeaua de gaze, s-a ridicat până în tavanul încăperii şi
a stat acolo până s-a întrerupt alimentarea.

Din 1932 şi până în 1956 au mai avut loc experimente, însă din
cauza dezinteresului finanţatorilor acestea nu au putut evolua pe
măsura aşteptărilor. În 1956, Henri Coandă a
prezentat public două brevete de aerodine lenticulare fără
piese mecanice în mişcare, propulsate pe verticală de
puterea aburului şi având la bază ejectoare ce funcţionau tot pe
principiul reacţiei. Randamentul mai slab faţă de dispozitivele cu
elice era compensat de siguranţa zborului şi de costurile reduse de
construcţie şi exploatare.

Conceptele lui Coandă au intrat în vizorul Statelor
Unite, iar la începutul anilor ’60 inginerul român a
obţinut mai multe contracte cu forţele aeriene ale
S.U.A. (US Air Force), în urma cărora au fost dezvoltate
două proiecte de aerodine calculate pentru a ridica un
om.

Farfuriile aveau fiecare diametrul de aproximativ cinci
metri, cântăreau o tonă şi aveau un debit
de aer de 500 Kg/sec. Aparatele au fost pregătite pentru zbor şi au
zburat.

Ultimul proiect de aerodină
făcut public de către Henri Coandă datează
din 1970, a fost executat tot în colaborare cu Statele
Unite, şi este constituit de fapt dintr-un sistem de patru
farfurii zburătoare care susţin un fuselaj. Forţele pe
care le generează farfuriile se întâlnesc într-un punct situat la
peste 10 metri deasupra corpului aeronavei, asigurându-se astfel şi
stabilitatea.

Acest aparat nu a zburat, cel puţin nu oficial. Noi putem doar
specula pe tema binecunoscută a OZN-urilor asociate de
către necunoscători cu vizitele extratereştrilor, aparate
care au creat după jumătatea secolului trecut o adevărată psihoză,
mai cu seamă în rândul americanilor.

Astăzi, în România, conceptele lui Coandă şi
tot ce ţine de aeronautică sunt studiate de către un grup de
ingineri şi cercetători care au format asociaţia ARCA
(Asociaţia Română pentru Cosmonautică şi Aeronautică) şi au
dezvoltat o mulţime de proiecte entuziaste. Anul acesta, mai precis
în octombrie, vor lansa în spaţiu extra-atmosferic racheta
românească Helen 2, în cadrul competiţiei Google
Lunar X Prize. Le urăm succes!

Pentru mai
multe informaţii legate de Henri Coandă, intraţi pe
www.jet100.com.