O furtună solară a compromis 40 dintre cei 49 de sateliți Starlink lansați săptămâna trecută

Începând cu anul 2018, SpaceX a lansat peste 2000 de micro-sateliți pentru construirea Starlink, cea mai rapidă și extinsă rețea de internet prin satelit de până acum.

Pornită în anul 2018 ca un serviciu intenționat în primul rând să ofere acces mai rapid la internet pentru zonele rurale și alte locații terestre neacoperite de furnizorii convenționali, rețeaua Starlink dispune deja de aproximativ jumătate din totalul de 4400 micro-sateliți, estimat ca fiind necesar pentru obținerea unor viteze consistente și acoperire globală. Chiar și în formulă actuală, incompletă, rețeaua Starlink oferă deja acoperire globală și, în anumite momente, chiar atinge viteze de transfer impresionante. Serviciul este disponibil pentru testare entuziaștilor, costurile fiind comparabile unei conexiuni decente de internet fix (99 dolari pe lună). Vitezele de transfer oscilează între 50 și 250 Mbps, corespunzătoare unei rețele obișnuite de internet 4G. Recent, SpaceX a anunțat și un abonament Starlink Premium, care promite conexiuni mai puternice și performanță dublă. Disponibil începând cu jumătatea acestui an cu prețul de 500 dolari/lună, abonamentul Premium vine ca o soluție orientată mai degrabă către companii din medii unde nu există acces rapid și sigur la internet. Starlink Premium promite între 150 și 500 Mbps viteză de download, cu latență între 20 și 40 ms, respectiv până la 40 Mbps viteză de upload.

Spre deosebire de alte servicii de internet prin satelit, Starlink substituie sateliții de comunicații convenționali cu o „constelație” de micro-sateliți plasați pe orbită relativ joasă în jurul Pământului. Luat separat, un astfel de mini-satelit este precum un hotspot WiFi, capabil să conecteze un număr limitat de „clienți” aflați la sol. Vitezele de transfer ridicate și acoperirea globală sunt obținute prin distribuirea „efortului” între miile de micro-sateliți înrolați în rețeaua Starlink. Astfel, conexiunea inițiată de la sol poate „sări” de la un satelit la altul fără întreruperi ale serviciului perceptibile pentru utilizatori. Pe orbită, fiecare element al constelației Starlink funcționează precum nodurile unei rețele wireless, conexiunea inițiată cu un client aflat la sol putând traversa mai mulți micro-sateliți înainte de a fi direcționată către unul dintre serverele Starlink aflate la sol.

Cum a „reușit” SpaceX să piardă 40 din 49 de sateliți Starlink abia lansați?

Spre deosebire de sateliții „convenționali” de telecomunicații, micro-sateliții lansați de SpaceX sunt intenționați de la bun început să rămână pe orbită pentru o durată limitată de timp, la final având loc o „curățenie generală” în care sateliții cad pur și simplu de pe orbită și sunt incinerați la contactul cu atmosfera Pământului. Altfel spus, rețeaua Starlink trebuie să fie permanent „împrospătată” prin lansarea de noi sateliți, meniți să-i înlocuiască pe cei ajunși la finalul duratei de viață planificate.

Modul în care SpaceX obține acest rezultat ține de altitudinea la care sateliții Starlink sunt plasați pe orbită, la o altitudine mai joasă decât în cazul altor sateliți de telecomunicații intenționați să rămână ani de-a rândul „parcați” pe orbită. Strategia vine cu unele reduceri de costuri, rezultate din încărcarea rachetelor folosite pentru lansare cu o greutate ceva mai mare decât ar fi posibil în mod normal.

Problema este că atmosfera terestră nu se termină brusc odată ce atingi o anumită altitudine, ci doar scade treptat în densitate, în cele din urmă coeficientul de frecare devenind suficient de mic încât să permită plasarea măcar temporară a sateliților artificiali pe orbita Pământului. Astfel, cu cât respectivul satelit se află mai sus pe orbită, cu atât va putea rămâne la altitudinea respectivă mai mult timp.

Însă ceea ce inginerii SpaceX nu au anticipat este că o furtună solară suficient de puternică va încălzi și parțial disloca atmosfera Pământului, suficient de mult încât să ridice straturile superioare până la altitudinea minimă de 210Km la care sunt eliberați noii sateliți Starlink. În mod normal, micro-sateliții abia lansați nu petrec foarte mult în această etapă vulnerabilă, inițiind rapid manevre pentru ridicare pe orbită. SpaceX își desfășoară sateliții în aceste obite inferioare, astfel că dacă un satelit nu trece de verificările inițiale, va putea fi rapid deorbitat de forța atmosferică.

În ciuda măsurilor luate pentru orientarea sateliților în poziții care să minimizeze coeficientul de frecare cu atmosfera, se pare că aproximativ 40 de sateliți au pierdut deja prea multă altitudine pentru a mai putea fi salvați, urmând să reintre în atmosferă. Vestea bună este că incidentul este practic fără urmări, rețeaua Starlink având mai mult decât suficientă redundanță pentru a compensa acest incident. Totodată, sateliții pierduți vor arde complet în atmosferă, fără ca resturile să atingă solul.