HTC One Max: gigantul familiei One

Compania HTC s-a ferit până acum să lanseze telefoane cu ecrane mai mari de 5”, iar modelele Butterfly care au folosit această diagonală nici măcar nu s-au bucurat de o disponibilitate prea largă care să includă şi Europa. Telefoanele-gigant au devenit însă suficient de populare pentru ca taiwanezii să se hotărască să încerce şi acest segment de piaţă, iar rezultatul este terminalul One Max.

Construcţie, design, ergonomie

Telefonul One este unul dintre cele mai frumoase telefoane lansate în acest an, deci era de la sine înţeles că HTC va păstra acest aspect atât de apreciat şi pentru noul şi cel mai impozant membru al familiei. Designul HTC One Max a suferit însă uşoare modificări, acesta îmbinând practic elementele întâlnite la modelul original şi cele apărute ulterior odată cu mai micul One Mini. La o primă privire, One Max este similar cu cele două modele lansate anterior, oferind aceeaşi parte frontală din aluminiu şi sticlă, aceleaşi difuzoare BoomSound de mari dimensiuni şi acelaşi spate curbat. Spre deosebire de modelul One, care avea o structură stratificată din aluminiu şi ceramică cu muchii tăiate drept, One Max preia rama exterioară din material plastic care a fost folosită la One Mini.

Partea frontală este dominată de difuzoarele stereo. Acesta este unul dintre aspectele atractive ale liniei One, dar prezenţa lor implică şi o înălţime ceva mai mare a terminalelor pe care sunt implementate. Capetele superioare şi inferioare sunt fabricate din aluminiu, acestea găzduind senzorii frontali, obiectivul camerei foto şi, ascuns sub perforaţia fină a măştii difuzorului superior, şi micul LED de semnalizare. Restul părţii frontale este acoperit de impozantul ecran cu diagonală de 5,9”, suprafaţa protectoare acestuia acoperind şi cele două butoane capacitive şi sigla HTC.

Rama laterală este fabricată dintr-o singură bucată de material plastic dur de culoare albă, aceasta fiind mai îngustă pe laterale şi mai lată în părţile inferioare şi superioare. La fel ca în cazul One Mini, muchiile acestei rame sunt tăiate la 45 de grade, oferind astfel o senzaţie tactilă plăcută fără a abandona însă liniile geometrice originale. Aceasta ramă oferă o margine frontală menită să protejeze ecranul, aceasta fiind extrem de fină dar fiind oricum mai bună decât absenţa totală a oricărei forme de protecţie de la modelul One.

Butoanele sunt fabricate din aluminiu şlefuit, HTC mutând butonul  Power/Lock într-o poziţie mult mai confortabilă decât cea folosită la modelul One:  alături de perechea butoanelor pentru controlul volumului. Restul detaliilor sunt extrem de discrete: în partea inferioară găsim conectorul Micro USB si perforaţia microfonului principal, în partea superioară se găseşte senzorul infraroşu, iar partea stângă oferă un buton de mici dimensiuni pentru deschiderea capacului posterior.

Spatele terminalului este aproape identic cu cele ale modelelor anterioare, remarcându-se deja cunoscutele dungi albe şi obiectivul camerei foto, dar şi două noutăţi: senzorul biometric pentru amprente şi conectorul cu trei pini pentru carcasele cu încărcare wireless sau baterii auxiliare precum Power Flip.

Spre deosebire de modelele anterioare One şi One Mini, noul One Max oferă un capac posterior detaşabil. Această noutate este doar parţial satisfăcătoare, deoarece bateria nu este detaşabilă, însă consumatorii avizi multimedia vor fi satisfăcuţi de apariţia unui slot MicroSD, care permite extinderea memoriei interne cu 64 GB. HTC a mutat aici şi slotul Micro SIM, eliminând astfel încă un detaliu de pe rama laterală a carcasei. Toate detaliile vizibile pe partea posterioară sunt de fapt amplasate pe carcasa internă din plastic, capacul posterior fiind doar o simplă foaie din aliaj de aluminiu care foloseşte un sistem de prindere în opt puncte.

În ciuda eforturilor vizibile, One Max nu mai este tot atât de bine finisat precum fraţii săi mai mici. Toate deficienţele apar în zona capacului posterior, unde se remarcă uşoare interstiţii între capac şi marginea de plastic care-l înconjoară sau colţuri care nu se închid perfect şi flexează uşor. În plus, foaia subţire din aluminiu din care acesta este fabricat este foarte uşor de deformat.

Având dimensiuni de 164.5 x 82.5 x 10.3 mm şi o greutate de 271 de grame, One Max este cel mai greu şi unul dintre cele mai voluminoase telefoane prezente pe piaţă în acest moment. Bineînţeles, nimeni nu se aşteaptă ca un telefon cu ecran atât de mare să fie şi comod de utilizat, însă capacul detaşabil a adăugat milimetri suplimentari iar omniprezentul aluminiu a contribuit la greutatea suplimentară.

Forma ergonomică pe care am lăudat-o în prezentarea modelului HTC One compensează însă o parte dintre aceste neajunsuri. One Max rămâne oricum un telefon imens care intră cu greu în buzunar şi este aproape imposibil de utilizat cu o singură mână, însă este cel mai confortabil telefon-gigant pe care l-am testat până acum. Forma curbată a spatelui, marginile înguste şi finisajul antiderapant al aluminiul formează un ansamblu care îmbunătăţesc simţitor situaţia, iar One Max are o ergonomie mai bună decât ne-ar face cifrele să credem.

Ecran, hardware, senzor de amprente, autonomie

HTC One a avut un ecran excelent, iar cel implementat pe One Max este doar o versiune mai mare a acestuia. Evident, rezoluţia de 1920 x 1080 pixeli întinsă pe un ecran de 5,9” aduce cu sine o scădere a densităţii, însă şi nivelul actual de 373 ppi este excelent, mai ales dacă luăm în calcul faptul că un ecran cu diagonală ridicată nu este ţinut tot atât de aproape de ochi precum un ecran mic.

Ecranul SLCD 3 oferă culori frumoase cu o saturaţie naturală plăcută, un nivel de negru foarte bun, contrast excelent şi o luminozitate maximă ridicată, aceasta din urmă nefiind sabotată de vreun reglaj automat prea agresiv. Deoarece panoul este unul de tip In-Cell, unghiurile de vizualizare sunt aproape perfecte, variaţiile de contrast şi luminozitate fiind neglijabile. Tratamentul oleofobic al ecranului este eficient, iar prestaţia în lumina solară este suficient de bună.

Atunci când HTC a anunţat noul său telefon, vestea utilizării aceluiaşi procesor Qualcomm Snapdragon 600 care a fost implementat şi pe HTC One a fost oarecum dezamăgitoare. După cum ştim, soluţia Qualcomm este încă una foarte performantă, acesta făcând faţă cu brio oricărui produs software din Google Play. Produsele rivale precum Xperia Z Ultra sau Galaxy Note 3 au făcut însă trecerea la mult mai puternicul Snapdragon 800, iar acest lucru devine o problemă în clipa în care remarcăm că One Max are şi un preţ de aproximativ 3000 de lei.

• Ecran: 5,9”, SLCD 3, 1920 x 1080 pixeli, LED, Gorilla Glass 3
• Sistem de operare: Android 4.3
• Chipset: Qualcomm Snapdragon 600
• Procesor: Krait 300, quad-core, 1,7 GHz
• Procesor grafic: Adreno 320
• RAM: 2 GB
• Memorie: 16 GB
• Card: MicroSD
• Date: HSUPA, LTE
• WiFi: 802.11 a/b/g/n/ac
• Bluetooth: 4.0
• USB: microUSB
• Cameră foto: 4 MP, F/2.0, senzor de 1/3”
• Filmare video: Full HD
• Cameră frontală: 2,1 MP
• Baterie: 3300 mAh
• Dimensiuni: 164.5 x 82.5 x 10.3 mm
• Greutate: 217 grame
• Altele: difuzoare stereo BoomSound, Miracast, Wi-Fi Direct, DLNA, NFC, senzor infraroşu

Noutatea hardware implementată de HTC este senzorul biometric pentru amprente. De tip capacitiv, acesta nu este însă un model care poate fi activat printr-o simplă apăsare, precum cel implementat pe iPhone 5S, ci unul care necesită deplasarea degetului de suprafaţa de contact. Aplicaţia care permite setarea senzorului este simplă, aceasta necesitând patru treceri succesive pentru memorarea corectă a unei amprente şi permiţând crearea de profiluri separate pentru trei degete, fiecare dintre acestea putând fi folosite pentru deblocarea telefonului sau pentru pornirea suplimentară a unei aplicaţii diferite.

Utilizat zi de zi, senzorul nu impresionează prea mult. Mai întâi de toate, suprafaţa de contact este mică, ceea ce înseamnă că senzorul nu va reuşi să memoreze în întregime o amprentă papilară. Din această cauză, atingerea cu o zonă uşor diferită a vârfului degetului sau atingerea din alt unghi va provoca o eroare de citire, senzorul fiind în plus sensibil la viteza cu care facem mişcarea de deblocare şi având o poziţionare destul de incomodă. În primele două zile de utilizare am încercat să experimentez cu diverse poziţii de memorare şi citire pentru descoperirea unei eventuale combinaţii câştigătoare care să fie comodă şi să genereze un număr cât mai mic de rateuri. Într-un final, am abandonat această căutare deoarece nu am reuşit să reduc numărul de erori la o limită acceptabilă, iar utilizarea senzorului în aceste condiţii ar fi fost mai mult o povară decât o facilitate.

Nici One şi nici One Mini nu au avut perioade de autonomie prea impresionante, însă One Max are o prestaţie cu totul diferită. Într-un regim mediu de utilizare cu telefonie, utilizarea de aplicaţii Web, puţină redare audio şi captură foto ocazională, One Max a reuşit să treacă uşor peste pragul de 48 de ore. Această autonomie a fost obţinută în condiţiile în care conexiunile Wi-Fi şi 3G au fost active câte 8 ore pe zi iar serviciile push au fost active pentru email, agendă, calendar, Facebook, Twitter, la care se adaugă actualizările periodice de vreme şi BlinkFeed. Pentru cei pentru care autonomia este foarte importantă, One Max este una dintre cele mai bune opţiuni disponibile în acest moment pe piaţă.

Software, telefonie

Deoarece am acoperit pe larg noutăţile din Sense 5.0 atunci când am prezentat telefonul One, ne vom rezuma doar la actualizările aduse de implementarea Android 4.3 şi Sense 5.5.

BlinkFeed, interfaţa proprietară pe care unii au detestat-o pentru că era atât de diferită iar alţii au îndrăgit-o deoarece era o replică de Flipboard aflată mereu la îndemână, a trecut prin multe schimbări. Cea mai importantă noutate este chiar posibilitatea dezactivării complete din meniul de particularizare Home Screen, ceea ce va împăca ambele tabere.

Noul BlinkFeed oferă acum sortarea tipului de conţinut afişat prin intermediul unui meniu lateral, permiţând astfel selectarea unei singure surse de ştiri atunci când utilizatorul doreşte să nu fie tulburat de alt tip de conţinut. Integrarea socială a fost îmbunătăţită cu posibilitatea  particularizării conţinutului afişat prin scanarea contului Facebook, cu integrarea cu Google+ şi cu afişarea corectă a adreselor Web sosite prin Twitter.  Nu în ultimul rând, BlinkFeed a devenit un client pentru ştiri mult mai competitiv deoarece oferă un mod Read it Later, pentru citirea ulterioară pe îndelete a unei ştiri interesante, şi permite încărcarea fluxurilor RSS.

Interfaţa Sense 5.0 de pe HTC One a oferit un Notification Area aproape gol, însă acesta a primit o listă de scurtături începând cu versiunea implementată pe One Mini şi beneficiază acum şi de opţiuni pentru particularizare. O opţiune nouă este Do Not Disturb, care blochează apelurile sau notificările şi permite crearea de excepţii pentru anumite contacte din agendă, însă acesta poate fi declanşat doar la comandă şi oferă în plus doar un timer, dar nu şi o programare completă între anumite ore. Restul noutăţilor sunt mărunte, remarcându-se o uşoară cosmetizare în Task Manager şi posibilitatea activării cu un gest făcut cu trei degete nu doar a streaming-ului Miracast, dar şi a serviciilor DLNA şi Bluetooth.

Singura noutate software importantă este Scribble, o aplicaţie care vrea să devină un punct central pentru conţinutului utilizatorului. Aplicaţia permite crearea de notiţe simple, liste de cheltuieli sau liste de activităţi, desenarea cu tuşe diferite, adnotarea unui calendar şi crearea de colaje foto. Produsul este interesant, însă nu oferă nici o posibilitate de integrare sau sincronizare cu alte servicii Web, fiind greu de crezut că cineva o va prefera în locul Evernote.

HTC a pierdut accesul la microfoanele pe care ST Micro le-a vândut fără acordul proprietarilor brevetului, însă schimbarea faţă de One este insesizabilă. Microfoanele au o fidelitate foarte bună şi un noise cancellation eficient, iar casca, sau mai bine zis difuzorul din partea superioară, are un volum şi o fidelitate excelentă. Evident, sistemul audio oferă un volum extrem de ridicat pentru tonurile de apel sau notificări, ceea ce, combinat cu sistemul puternic al vibraţiilor, vă va ajuta să auziţi telefonul chiar şi atunci când nu vreţi.

Captură foto şi video

One Max păstrează obiectivul cu deschidere mare F/2.0 şi senzorul cu dimensiuni de 1/3”, rezoluţie de 4 MP şi pixeli mari cu dimensiunea de 2 um, aşa-numiţii Ultrapixeli, care au fost implementate pe HTC One şi HTC One Mini. La fel ca One Mini, noul One Max nu mai oferă însă stabilizarea optică de pe HTC One, ceea ce-i reduce performanţele nocturne şi este un aspect cam dezamăgitor pentru un telefon atât de scump.

Pozele făcute cu One Max se remarcă prin culorile foarte frumoase, dinamica bună, contrastul ridicat şi expunerea corectă. La fel ca în cazul One, rezoluţia de numai 4 MP nu reuşeşte însă să susţină un nivel prea ridicat al detaliilor, acestea fiind şi alterate suplimentar de rutinele de post procesare. În plus, nivelul de zgomot redus, care ar trebui să fie punctul forte Ultrapixelilor, nu este mai impresionant decât cel remarcat pe alte terminale cu senzor standard.

Lipsa stabilizării optice este tolerabilă în lumina ceva mai scăzută, Ultrapixelii reuşind să obţină până la un punct imagini suficient de clare. Peste un anumit nivel, acolo unde s-a făcut remarcată stabilizarea optică de pe modelul original One, mai marele One Max nu mai face faţă şi este nevoit să urce cu sensibilitatea până la ISO 2000, rezultatul fiind nesatisfăcător.

Ce am afirmat în cazul One rămâne valabil şi acum: telefonul este excelent pentru pozele puse pe Twitter, Facebook sau Instagram, unde lipsa detaliile nu se cunoaşte iar celelalte avantaje primează, însă dacă doriţi decupare sau editare ulterioară, un telefon cu un senzor de 8 MP de bună calitate ar fi o idee mai bună.

Captura video 1080p foloseşte un  bitrate mare de 21 Mbps, rezultatul fiind un fişier H.264 în container AVC care are culori frumoase, un nivel mulţumitor de detalii şi un sunet bun, remarcându-se şi aici dispariţia stabilizării optice.

Aplicaţia de captură oferă o multitudine de setări, cum ar fi captura în rafală, ajustarea sensibilităţii şi expunerii, captură HDR de bună calitate, captură foto în timpul înregistrării video şi un set de filtre asemănătoare celor din Instagram.  Cei care vor dori să captureze imagini în format 4:3 vor trebui să se mulţumească cu o rezoluţie şi mai mică, de numai 3 MP, deoarece doar formatul wide permite utilizarea celor 4 MP. Singura opţiune nou apărută este captura concomitenta cu ambele camere, aceasta fiind oferită atât pentru captura video cât şi pentru cea foto.

Interesantul mod de captură ZOE şi galeria media au primit câteva funcţii noi în plus, prima putând salva fişierele video şi în format GIF animat, iar cea doua două oferind mai multe teme stiluri pentru Video Highligths şi o paginare mai aerisită a conţinutului foto/video.

Redare audio/video, senzor infraroşu, GPS

Atât One cât şi One Mini au avut o prestaţie audio bună, iar One Max se descurcă chiar ceva mai bine. Cei care doresc un player audio portabil se vor bucura de un sunet extrem de puternic, bas profund bine definit, medii puternice clare şi o fidelitate bună. La fel ca în cazul HTC One, se remarcă o uşoară saturaţie şi metalizare în zona înaltelor, însă prestaţia generală este una care va satisface orice utilizator. Utilizatorii atenţi au putut remarca deja din imagini dispariţia procesării Beats, HTC vânzând participaţia în această companie, însă nu cred că ar trebui să plângă nimeni după sunetul cu bas exagerat şi înalte saturate. Din păcate, HTC nu a implementat în locul acestei procesări software nici măcar un egalizator banal, ceea ce împiedică ajustarea sunetului după preferinţele personale.

Aplicaţia software a primit o mică actualizare odată cu Sense 5.5. La fel ca produsul anterior, Music oferă o galerie media care poate fi răsfoită după artist, album, gen şi directoare, liste de redare şi coadă de aşteptare, integrare DLNA, integrare Gracenote pentru descărcarea Cover Art sau versuri. Suplimentar, acesta oferă widget-uri pentru Home Screen şi Lock Screen şi butoane de control în Notification Area. Versiunea din Sense 5.5 oferă o interfaţă uşor modificată, care aduce un mod de navigaţie de tip Cover Flow în locul listei drop-down, iar butonul pentru partajarea DLNA şi Bluetooth este amplasat la vedere.

HTC nu a implementat un player video dedicat nici în Sense 5.5, filmele putând fi accesate doar din galeria multimedia. Aceasta oferă însă un set satisfăcător de opţiuni, cum ar fi suportul pentru subtitrări cu tot cu posibilitatea de schimbare a codului de pagină sau a culorii textului, streaming wireless, Pan and Scan cu opţiuni de Full Screen şi Best Fit, captură de ecran şi setul standard de butoane pentru controlul redării. Suportul pentru formatele media este doar mulţumitor, aplicaţia putând reda formate precum DivX, XviD, H.264 sau FLV, dar neoferind suport AC3, DTS sau WMA multicanal.

Deja caracteristice pentru gama One, sistemul de difuzoare stereo BoomSound completează foarte bine un terminal media cu ecran mare de bună calitate. Având un bas modest, din motive evidente legate de dimensiune, acestea au însă un volum foarte ridicat şi o claritate surprinzător de bună pentru nişte incinte atât de mici. Acestea sunt puse cel mai bine în valoare în timpul vizionării filmelor sau jocurilor, unde chiar şi separaţia stereo se face simţită destul de bine.

La fel ca terminalul One, noul One Max oferă şi el un senzor infraroşu pentru controlul televizorului sau altor echipamente media cu telecomandă. HTC a simplificat procesul de iniţializare, utilizatorul nemaifiind nevoit să născocească coduri poştale fictive din alte ţări pentru a trece de pasul iniţial pentru că România este inclusă şi ea pe listă. Aceasta este însă doar o simplă setare regională, aplicaţia neoferind un ghid electronic al programelor.

Aplicaţia TV oferă  o interfaţă de control facilă, fiind regretabilă însă dispariţia butoanelor pentru control rapid din Notification Area pe care am întâlnit-o la HTC One. În cazul în care televizorul nu se află în lista produselor compatibile, aplicaţia oferă şi un mod de definire a unei telecomenzi noi particularizate, pe care l-am testat cu un amplificator audio şi a funcţionat foarte bine.

Modulul GPS încorporat nu are un nivel prea ridicat al semnalului, însă acesta a reuşit să obţină una dintre cele mai precise localizări întâlnite până acum chiar şi în medii ceva mai dificile, în timp ce viteza de iniţializare este bună. Software-ul are însă mici probleme: în unele situaţii am remarcat că indicatorul poziţiei reacţionează cu foarte mare întârziere la punerea în mişcare, recuperând repede şi funcţionând apoi cu precizia obişnuită, iar în alte situaţii am remarcat că telefonul uită pur şi simplă să actualizeze o poziţie pe hartă.

Concluzii

Nu sunt un adept al telefoanelor de mari dimensiuni, însă HTC a reuşit să creeze un telefon-gigant deosebit. Deşi este unul dintre cele mai mari şi cel mai greu din gama lui, One Max recuperează neaşteptat de bine prin forma ergonomică. La designul bun putem adăuga un ecran impresionant, o autonomie excelentă, o redare media de bună calitate şi cele mai bune difuzoare stereo pe care le puteţi găsi pe un telefon mobil. HTC One Max nu aduce însă ceva cu adevărat deosebit care să pună în valoare ecranul mare, cum face de exemplu familia Galaxy Note cu stylus-ul şi software-ul aferent, terminalul părând doar un HTC One mărit căruia i s-a adăugat un senzor pentru amprente neconvingător dar a rămas fără apreciata stabilizare optică din camera foto.