Scurtă istorie a protezelor: Drumul lung de la cârligul lui Captain Hook la penisul bionic

În secolul 21 protezele reprezintă un domeniu în care se inovează masiv, fie că este vorba de penisuri bionice sau braţe artificiale care pot fi controlate cu puterea minţii, la fel ca cele naturale. O interfaţă inovatoare pentru creier care le va permite veteranilor de război să controleze părţi artificiale ale corpului a fost anunţată de cercetători din Virginia, SUA. De cealaltă parte a oceanului, oameni de ştiinţă de la Universitatea Newcastle dezvoltă membre artificiale capabile să „vadă şi simtă” lucrurile din faţa lor şi să reacţioneze.

A făcut valuri cazul lui Mohammed Abad, din Scoţia, care şi-a pierdut penisul şi un testicul într-un accident grav suferit la vârsta de 6 ani. Băiatul a fost agăţat de un vehicul care l-a târât pe o distanţă de 180 de metri. Din cauza handicapului său, Abad nu a reuşit să îşi întemeieze o familie. Lucrurile s-au schimbat în 2015, când Abad (43 de ani atunci) a devenit posesorul primului penis bionic din lume.

Organul a fost realizat, timp de trei ani, de o echipă de experţi de la University of London din grefe preluate de pe antebraţul lui Mohammed, potrivit Engadget. Penisul include şi un mecanism cu pompă. „Când vrei puţină acţiune apeşi butonul de ‘on’. Când ai terminat apeşi un alt buton. Durează câteva secunde”, a declarat pacientul.

Toate aceste proiecte le îmbunătăţesc viaţa celor care au rămas cu un handicap fizic, în urma unui război sau a unui accident nefericit.

Drumul până aici a fost, însă, lung şi anevoios. Primele proteze au apărut în antichitate şi apar chiar şi în operele de atunci. Unele dintre acestea erau foarte avansate pentru perioada respectivă.

Evoluţia protezelor

În Grecia antică erau şanse mici să scapi întreg dacă erai soldat în unul dinte multele războaie care se duceau între oraşele cetate. Dacă scăpai de infecţii (pentru care nu exista un antidot; penicilina a fost inventată în secolul 20), în cazul în care îţi pierdeai un picior, o mână sau un ochi viaţa ta devenea foarte grea, deoarece nu mai puteai munci, iar programe de asistenţă pentru veterani nu existau. Se estimează că după o bătălie din Grecia Antică, 80% dintre cei răniţi grav mureau în aceeaşi zi. Dintre cei 20% rămaşi, o trime mureau după ce se întorceau acasă.

Printre cele mai vulnerabile părţi ale corpului în bătălie se numărau mâinile şi picioarele. În cazul unei răni grave la acestea soluţia aleasă era amputarea. Aceste proceduri medicale se făceau în Grecia încă din secolul cinci î.e.n. Tot atunci au început să apară protezele. Herodot a scris despre grecul Hegesistratus (simpatizant al persanilor), care, după ce a fost încarcerat de spartani, şi-a tăiat un picior pentru a scăpa. La scurt timp după aceea a procurat un picior de lemn. În Egiptul antic existau chiar şi proteze pentru degete. Astfel de obiecte au fost descoperite în morminte. Acestea erau realizate din fibre şi piele şi erau foarte realist lucrate, având chiar şi o imitaţie de unghie.

În secolul trei de dinaintea erei noastre, protezele avansaseră deja destul de mult. În Capua, Italia, a fost descoperit un picior de lemn acoperit cu o foiţă subţire din bronz. Cele două materiale erau legate cu cercuri din bronz şi piele. Acest picior artificial era mult mai avansat decât cele de dinainte şi uşura mersul. În secolul trei î.e.n., generalul roman Marcus Sergius Silus şi-a pierdut mâna dreaptă în cel de-al Doilea Război Punic. Silul a comandat un braţ metalic care i-a permit să ţină scutul şi să-şi continue cariera militară.

A urmat apoi o perioadă lungă, dominată de Evul Mediu, în care nu s-au mai făcut avansuri semnificative în domeniul protezelor. De altfel, în această perioadă progresul tehnologic s-a oprit în multe alte domenii.

După Renaştere, însă, protezele au început din nou să evolueze. În secolul 16, Ambroise Paré, chirurgul mai multor regi ai Franţei, a inventat versiuni mecanici de mâini, picioare şi degete artificiale, capabile să se îndoaie la fel ca cele naturale.