Noul Wolfenstein, un joc pe care nu trebuie să-l ratezi

Noul Wolfenstein a apărut ca un cadou de la
cineva apropiat care a înţeles perfect dorinţele mele – un
FPS de tradiţie (e cineva care nu a auzit de
Wolfenstein?), o poveste plină de mister (experimentele
oculte ale naziştilor), grafică decentă, arme interesante,
inamici slabi care insistă să moară dar şi
super-soldaţi sau „boşi” aparent indestructibili
în faţa cărora trebuie să găseşti soluţii mai complexe pentr a-i
înlătura.

Spre deosebire de Return to Castle Wolfenstein,
producătorii au adăugat câteva ingrediente menite
să sporească gameplay-ul şi să te ţină mai mult în faţa
calculatorului.

Scenariu diversificat

În noul Wolfenstein, scenariul nu este unul liniar ci ramificat,
având în centru oraşul Isenstadt – locul unde
personajul principal, agentul secret B.J.
Blazkowicz, se poate implica în mai multe misiuni
simultan, vizitând diverse grupări care doresc să oprească
experimentele oculte ale organizaţiei
Schutzstaffel (SS), condusă de
Himmler.

Rezolvarea misiunilor se face în ce ordine vrei tu (cu excepţia
primelor trei sau patru, când ai puţini oameni de legătură în oraş
şi nu ai de ales), iar pentru fiecare succes vei primi
recompense în bani.

Banii aduc fericirea

Banii sunt foarte importanţi în Wolfenstein, deoarece cu
ajutorul lor poţi cumpăra upgrade-uri pentru arme
şi pentru artefactul Thule Medallion, asupra
căruia voi reveni cu o descriere mai amplă. Banii se găsesc de
obicei ascunşi în diverse zone de pe hartă. Numărul de pachete
ascunse în fiecare misiune sunt menţionate în meniul „Intel”. Tot
de acolo poţi reciti ordinele scrise ale comandanţilor nazişti
către soldaţi şi vizualiza schemele prototipurilor de arme
dezvoltate de SS.

Thule Medallion, poarta către o altă lume

Thule Medallion este o amuletă care îţi dă puteri
nebănuite. Te protejează împotriva gloanţelor, îţi
sporeşte puterea, încetineşte timpul şi, nu în ultimul rând, îţi
dezvăluie secrete (porţi, scări, ziduri speciale) fără de care nu
ai avea cum să duci la bun sfârşit anumite misiuni. Activarea
artefactului deschide un univers paralel bântuit
de nişte creaturi bizare ce devin la un moment dat agresive şi te
atacă. Partea bună este că te poţi folosi de ele pentru a-ţi doborî
inamicii. Urmăreşte când o astfel de creatură se află în
vecinătatea unui inamic şi trage în ea. Moartea ciudăţeniei va
provoca o descărcare de energie care va electrocuta adversarii.

Super-arme

Vei folosi atât arme reale din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial (MP40, MP43, carabina Kar98), cât şi
concepte mai mult fanteziste extrem de bine
realizate şi spectaculoase: Particle Cannon, Tesla Gun sau arma
supremă – Leichenfaust 44 care iată ce face.

Cum spuneam mai sus, banii se folosesc pentru a-ţi îmbunătăţi
arsenalul. Fiecare armă suportă upgrade-uri în
urma cărora vor deveni mai precise, mai puternice şi deci mai
letale. Spre exemplu, banalul MP40 cu o magazie dublă de muniţie,
cu amortizor împotriva reculului şi cu putere de foc sporită devine
un instrument eficient în aproape toate situaţiile.

Monştrii

Ei, nu ştiu dacă greşesc că îi pun pe toţi în aceeaşi oală, dar
nu cred că era cazul să divid adversarii în oameni şi mutanţi.
Într-un anumit sens se poate înţelege că naziştii au fost nişte
monştri.

Ca în orice FPS, şi în Wolfenstein te vei confrunta cu cele trei
situaţii majore: mulţi şi proşti, puţini
dar redutabili şi la grămadă. Nimic nou
sub soare până aici, dar uneori se întâmplă ca adversarii puternici
să-i protejeze pe cei slabi cu nişte scuturi impenetrabile. La
început trebuie să recunosc că mi-a fost greu să trec peste ei,
pentru că protectorii aveau şi valenţe ofensive însemnate.

Din acest punct de vedere, luptele mi s-au părut mai
tensionate decât în alte 3D Shootere. Dar asta nu e tot:
anumiţi inamici au particularităţi ascunse şi
reuşesc să te surprindă, forţându-te să te gândeşti la soluţii mai
complexe pentru a-i înlătura. De cela mai multe ori, activarea
amuletei îţi oferă indicii preţioase în situaţiile când nu ştii ce
să faci.

Viaţa

Producătorii au renunţat să introducă în joc
tradiţionalele „healthpack-uri”. Nu-i nimic, Agent
Blazkowicz se poate compara fără probleme cu celebrul personaj
Wolverine, din X-Men. Eroul nostru se reface rapid
după ce este realmente făcut sită de gloanţe şi nu are nevoie de
trusă medicală. Când vezi că situaţia se înrăutăţeşte şi mai ales
se „înroşeşte”, e cazul să te retragi într-un loc
ferit (după un zid, butoi, orice) şi să aştepţi câteva
secunde să-ţi revii. Apoi reintri în luptă ca nou.

Nu este deloc realist, dar nici cu healthpack-urile nu era şi,
în plus, acele bulinuţe cu cruce roşie te distrăgeau de la obiectiv
şi stricau gameplay-ul. În loc să mergi înainte şi să termini
misiunea, orbecăiai prin tot nivelul după ele pentru a-ţi creşte
viaţa de la 25 la 75 ca să faci faţă „boss-ului”.

Salvare automată, la checkpoint-uri

Unul dintre puţinele aspecte neplăcute ale jocului este modul de
salvare din timpul misiunii – nu este posibil decât
automat, în locuri prestabilite denumite
checkpoint-uri. Devine frustrant când te confrunţi
cu un adversar dificil, mai ai un pic până-l omori, dar ţi-o iei la
mustaţă şi trebuie să reiei lupta de la zero. Cu un „quicksave” era
poate mai puţin cinstit, dar cu siguranţă mai bine pentru
jucător.

Concluzie

Wolfenstein este un joc bun, chiar dacă nivelul
grafic nu se compară cu Crysis spre exemplu. Dar
gameplay-ul este excelent. Armele sunt reuşite. Ai parte de tot
felul de situaţii surpriză în care trebuie să fii foarte atent la
detalii. Una peste alta, Wolfenstein îţi pune rotiţele
gândirii în mişcare şi te face să-ţi doreşti să revii cât
mai repede la calculator pentru a mai juca o misiune. iD, Raven
Software şi ceilalţi dezvoltatori au făcut o treabă bună.